Materii și unități de învățare

Construcția incidentă reprezintă o comunicare suplimentară inserată în interiorul unui enunț, de care nu este legată sintactic și care nu este esențială pentru înțelegerea textului.

Construcțiile incidente pot fi: cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziții, fraze.

În vorbire construcția incidentă are o intonație specială.

Coerența este ansamblul de trăsături care asigură unitatea de sens a unei succesiuni de enunțuri ce alcătuiesc un text.

Pentru ca un text să fie coerent, enunțurile trebuie să:

• se refere la același aspect din realitate,
• să respecte ordinea logică a ideilor și ordinea temporală a acțiuni exprimate prin verb.

Anafora este un cuvânt sau un grup de cuvinte utilizate pentr a înlocuie un alt cuvânt sau un alt grup de cuvinte.

Fraza este un enunț complex alcătuit din două sau mai multe propoziții.

Numărul de propoziții dintr-o frază este egal cu numărul de predicate exprimate sau. subînțelese. După rolul în frază propoziția este pricncipală sau secundară (subordonată).

Elementul regent este cuvântul de care depinde o propoziție subordonată. Într-o frază, între propozițiile acesteia pot să apară relații de coordonare sau relații de subordonare.

Relațiile de coordonare se realizează prin juxtapunere sau prin joncțiune. Locuțiunea conjuncțională este grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o conjuncție.

Relațiile de subordonare din frază se realizeză prin joncțiune, marcată prin conjuncții subordonatoare sau alte părți de vorbire cu rol de elemente de relație.

Locuțiunile conjuncționale subordonatoare pot lega numai propoziții secundare de regentele lor.

Propozițiile subordonate pot fi introduse și prin: pronume și adjective proominale relative și nehotărâte, adverbe relative.

În limba scrisă fraza este mai elaborată, bazată pe o subordonare amplă. În limba vorbită există o libertate mai mare în construirea frazelor.

Atributul este parte secundară de propoziție care determină un substantiv sau un substitut al acestuia, pronume sau numeral cu valoare pronominală.

După partea de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi:

• atribut adjectival,
• atribut substantival.

După parte de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi: atribut pronominal, atribut verbal, atribut adverbial, atribut interjecțional

Apoziția este o funcție sintactică suprimabilă și care exprimă o relație de echivalență de sens între aceasta și un substantiv bază sau precizează suplimentar proprietăți ale obiectului denumit de bază.

Apoziția poate fi simplă sau dezvoltată.

Atributiva constituie, în frază, o realizare propozițională a atributului.

Răspunde la întrbările:

• care?
• ce fel de?

Regentul unei atributive poate fi: un substantiv comun sau propriu, un pronume, un numeral cu valoare pronominală.

Contragerea constă în transformarea unei propoziții în partea de propoziție corespunzătoare, cu păstrarea intactă a sensului.

Expansiune constă în transformarea unei părți de propoziție în propoziția subordonată corespunzătoare, cu păstrarea intactă a sensului.

Elemente de relație ale atributivei: pronume relative, adjective pronominale relative, pronume și adjective prononimale nehotărâte, adverbe relative, conjuncții. subordonatoare

Complementul direct este partea secundară de propoziție care determină un verb și care arată, de obicei, obiectul asupra căruia acționează autorul unei fapte.

Pot avea complemente directe doar verbele care permit terecerea de la forma activă la forma pasivă.

• Complementul direct se exprimă prin: substantiv, pronume,. numeral cu valoare pronominală, forme verbale nepersonale.

Completiva directă constituie în frază o realizare porpozițională a complementului direct.

Întrebări:

• pe cine?
• ce?

Regentul poate fi: un verb sau o locuțiune verbală, o interjecție predicativă.

Elemente de relație ale atributivei: pronume relative însoțite sau nu de prepoziții, adjective pronominale relative, pronume însoțite sau nu de prepoziții, și adjective prononimale nehotărâte, adverbe relative, conjuncții subordonatoare.

Completiva directă stă în mod obișnuit după propoziția de care depinde, în acest caz nu se desparte prin virgulă. Poate sta și înaintea regentei, iar în acest caz este permisă despărțirea prin virgulă.

Complementul indirect este partea secundară de propoziție care determină un verb și care arată benefeciarul unei acțiuni.

Întrebarea:

• cui?

Părțile de vorbire cu funcția de complement indirect stau în cazul dativ.

Se subordonează unui verb la un mod personal, unui adjectiv, unui adverb, unei locuțiuni verbale sau unei interjecții.

Complementul indirect se exprimă prin: substantiv, pronume, numeral cu valoare pronominală, forme verbale nepersonale.