Materii și unități de învățare

Vorbirea directă reprezintă reproducerea întocmai a cuvintelor atribuite unei persoane. sau unui personaj. Vorbirea indirectă reprezintă redarea, prin relatare, a spuselor unei persoane sau ale unui personaj.

Transformarea vorbirii directe în vorbire indirectă se realizează prin:

• eliminarea liniei de dialog,
• folosirea verbelor de declarație,
• plasarea, după verbele de declarație, a unor cuvinte de legătură specifice,
• eliminarea enunțurilor imperative, exclamative, interogative,
• trecerea verbelor și a pronumelor de la persoana I și a II a la persoana a III-a,
• trecerea verbelor de la imperativ la modul conjunctiv,
• trecerea substantivelor de la vocativ la acuzativ sau dativ,
• eliminarea cuvintelor care imită sunete din natură.

Tiparul textual- o modalitate de organizare a textului, în funcție de scopul pe care îl are acesta.

Tiparul narativ aduce în prim plan povestirea unor întâmplări ancorate în timp și spațiu. Se utilizează verbe de mișcare care aniticipează narașiune.

Acest tip de text presupune un narator și totodată personaje antrenate în acțiune. De exemplu- fragment din Amintiri din copilărie de Ion Creangă. Tiparul dialogat se bazează pe schimbul de replici între două sau mai multe personaje. Poate fi ușor de recunoscut după utilizarea liniilor de dialog.

Modul principal de expunere este dialogul. De exemplu- fragment din Vizita de I. L. Caragiale

Tiparul descriptiv prezintă un portret, un colț din natură sau obiecte prin intermediul descrierii.

• Verbele sunt statice, se utilizează o gama bogată de adjective, în textul descriptiv literar limbajul este expresiv iar, în textul nonliterar limbajul poate deveni obiectiv sau rigid. De exemplu- fragment din Portretul lui Ştefan cel Mare în cronica lui Grigore Ureche.

Tiparul argumentativ are drept scop emiterea unui punct de vedere. Argumentarea pornește de la o ipoteză susținută prin explicații și exemple. Tiparul explicativ denumit uneori tipar informativ are rolul de a oferi informații referitoare la un anumit subiect. Ideile sunt structurate logic. Ton neutru lipsit de subiectivitate.

Scrisoarea/epistola este o modalitate de comunicare scrisă între persoane care se află la distanță.

Există mai multe tipuri de scrisori: familiale, de dragoste, de felicitare, de recomandare, oficiale, de scuze, de reproș, de mulțumire, amicale, de rugăminte, de invitație, de condoleațe.

Convențiile unei scrisori sunt:

• localitatea și data,
• formula de adresare către destinatar,
• textul propriu-zis,
• formula de încheiere,
• semnătura.

Treci pe plic expeditorul și destinatarul.

Sugestii. de redactare a unei scrisori.

E-mailul-forma prescurtată a sintagmei electronic mail. Este o variantă modernă a scrisorii tradiționale, accesibilă și eficientă în zilele noastre.

Redactare unui e-mail respectă regulile de redactare a unei scrisori. Strctura unui e-mail se diferențiază în mică masură de cea a scrisorii. clasice. Emailul nu are nevoie de datare, textul este concis, este trimis cu un scop precis.

Jurnalul este un text scris la persoana I, în care cineva însemnează experiențele personale. Evenimentele relatate sunt însoțite de impresii, emoții și sentimente.

Verbul „a fi” poate avea valoare nepredicativă când se combină obligatoriu cu un alt cuvânt, substantiv sau adjectiv, pentru ca enunțul să aibă înțeles. În acest caz, verbul a fi se numește verb copulativ.

Verbul „a fi” și cuvintele cu care acesta se grupează obligatoriu alcătuiesc un predicat nominal.

Cuvintele care se adaugă verbului copulativ într-un predicat nominal constituie un nume predicativ. Predicatul nominal este alcătuit din verbul copulativ A FI + nume predicativ.

Verbul copulativ face legătura dintre subiect și nume predicativ, nu are înțeles de sine stătător.

• Numele predicativ se poate exprima prin: adjectiv, substantiv.
• Numele predicativ este simplu și multiplu.
• Numele predicativ intră într-o relație ternară, fiind cerut obligatoriu de verbul copulativ, dar depinzând și de subiect.

Subiectul impune genul și numărul substantivului și adjectvului cu funcție sintactică de nume predicativ. Verbul „a fi” poate fi predicativ, copulativ și auxiliar.

Subiectul este parte principală de propoziție care arată cine face acțiunea exprimată de un predicat verbal sau cui i se atribuie o însușire sau o caracteristică exprimată de numele predicativ al unui predicat nominal.

Relația dintre subiect și predicat se numește relație de interdependență.

• Subiectul este simplu și multiplu.
• Subiectul poate fi exprimat sau neexprimat.
• Subiectul neexprimat poate fi subînțeles sau inclus.

Verbul predicativ prin care se exprimă predicatul verbal și verbul copulativ din alcătuirea unui predicat nominal se acordă în persoană și număr cu partea de vorbire prin care se exprimă subiectul.

Dacă subiectul este multiplu, verbul cu funcție sintactică de predicat se acordă la plural.

Complementul este partea secundară de propoziție care determină un verb.

• Întrebările complementului sunt: Pe cine? Ce? De la cine? De la ce? Pentru cine? Pentru ce? Unde? Pe unde? De unde? Când? De când? Până când? Cum? În ce fel?.

Complementul poate fi exprimat prin substantiv și prin pronume.

Prepoziția este parte de vorbire care leagă un atribut sau un complement de cuvintele determinate.

Prepozițiile sunt simple și compuse.

Când are categoria modului, verbul ocupă doar poziția de centru al unui grup de cuvinte, îndeplinind funcție sintactică de: predicat verbal și predicat nominal.

Complementul direct este partea de propoziție care determină un verb și arată, în special, obiectul asupra căruia acționează autorul unei fapte.

• Răspunde la întrebările:. pe cine? ce ?

Substantivul cu funcție sintactică de complement direct stă în cazul acuzativ, cu sau fără prepoziția „pe”.

Complementul prepozițional este partea de propoziție ce determină un verb și arată obiectul care este ținta acțiunii sau pentru care acționează autorul unei fapte.

• Întrebări: Pentru cine? Pentru ce? De cine? De ce? La cine? La ce? De la cine? De la ce?

Substantivul cu funcție sintactică de complement prepozițional stă în cazul acuzativ fiind însoțit de prepoziție.

Substantivul care are funcția sintactică de complement și răspunde la întrebarea „cui?” se află în cazul dativ.

Complementul indirect este partea de propoziție care determină un verb și arată beneficiarul unei acțiuni.

• Întrebarea „cui?”

Substantivul cu funcție de complement indirect stă în cazul dativ.

Părțile de propoziție subordonate verbului sunt de două feluri:

• unele sunt compliniri obligatorii și se numesc complemente;
• altele sunt facultative, arătând împrejurările desfășurării acțiunii și se numesc circumstanțiale.

Circumstanțialul de mod este subordonat facultativ al unui verb și arată caracteristica sau împrejurarea unui eveniment.

• Întrebări: Cum? În ce fel? În ce mod?